Nu că n-aş avea ce face în week-end, dar se mai întâmplă uneori să am homework. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 5 ani că o să cos fo 400 pietricele pe un costum de spandex, cred că i-aş fi vâjâit o poşetă peste ochi. Ete că nu am avut cui să îi dau cu poşeta în cap. Şi mai uite că am şi reuşit să le cos frumos, la distanţe egale unele de altele, uşor suprapuse. Suprapuse, pentru că la întinderea copilului-cel-dansator (şi implicit a materialului) trebuia să nu rămână spaţiu între pietricele. Şi uite cum pe la ceasurile 12 ale nopţii terminam de cusut sutele de pietre si fularele de puf. Asta mi s-a părut mult mai îngrozitor, să coşi suluri de pene de 15 cm diamteru, pe la mâini, pe la picioare şi pe decolteu.
Şi a venit şi ziua concursului. Prevăzătoare, am ajuns mult prea devreme. Ce folos?! Când a trebuit să îmbrăcăm fetele, am constatat că fii-mea "nu conţine" pietricele pe mâneci (câte 3 bucheţele de câte 4 pietricele pe fiecare mână). Pentru că nimeni nu mi-a spus şi mie ("nimeni" fiind de data asta tatăl copilului meu, care tată n-a auzit când doamna T. a dat aceste indicatii). În acest fel mirific eu dădeam în clocot înaintea expunerii pe scenă şi totodată îmi crăpa obrazul de ruşine că tocmai eu sunt aia cu temele făcute incomplet. Să trăiască cine a adus bandă dublu-adezivă, că am decupat cu forfecuţa de manichiură pătrăţele aproape perfecte şi astfel am compus pe loc bucheţele pe mânecile costumului. Şi-au dansat caprele noastre, am făcut galerie până mi-am înroşit palmele. Efortul a meritat, ştiam. Locul I şi calificarea la campionatul mondial de dans. Dar aş fi fost pe deplin mulţumită dacă fetele ar fi obţinut nu doar nominalizarea ci şi premiul pentru "cel mai frumos costum". Aşa, pentru orgoliul meu de mamă atoatepricepută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu